Abia se mai amelioraseră restricțiile pandemiei COVID-19 când am fost ultima oară să schiez în Postăvarul. Abia aștept să merg din nou la anul s-a transformat în ok, anul viitor sigur ajung în nu, nu, serios, la anul chiar mă duc, și tot așa până am ajuns în momentul scrierii acestor rânduri.
Este schiatul similar mersului pe bicicletă? Cam da. Picioarele și corpul își amintesc rapid chestiile de bază. Reușisem vreodată să cobor pe pârtia Bradul fără să cad? Nu. Avea ăsta să fie anul în care lucrurile se schimbă? Am pornit din vârful pârtiei cu această determinare și cu înțelegerea făcută cu mine însumi că după măcar trei coborâri la rând fără să cad, atunci ne urcăm până în vârful Postăvarului și vedem ce-o fi. Motivat în suflet și cu tutorialele văzute pe YouTube încă proaspete în minte, m-am surprins plăcut, așa că, fuga la telecabină și sus pe munte, pentru că: 1. Cum să pretinzi că ești brașovean și iubitor de munte și n-ai schiat niciodată de sus de pe Postăvar? și 2. Cât de greu poate fi?
E destul de greu, mai ales pentru un începător de 100 și ceva de kile ca mine, pe care gravitația îl angajează în viteze care, deși îmbătătoare cu adrenalină, sunt dificil de negociat din cauza lipsei adecvate de experiență și a tendonului ahilian aproape rupt complet în 2019 care încă se obișnuiește cu anumite mișcări. Sau poate că eu mă obișnuiesc să-i dau din nou suficiente responsabilități. Porțiunile înguste și aglomerate de pe Drumul Roșu au colaborat spre amplificarea anxietății, în vreme ce zonele largi mă făceau să simt, vă cer scuze pentru patetism, că am efectiv aripi.
Căderile în cele două ture date pe Drumul Roșu au fost inevitabile, dar aproape toate au fost controlate. Am găsit că e mai bine să mă pun singur jos, dacă observam că traficul era prea aglomerat pentru confortul meu psihic și integritatea fizică a celorlalți schiori și snowboarderi. S-a întâmplat, însă, și ca o astfel de cădere aproape să rezulte în acroșarea unui prichindel aflat cu instructorul pe o porțiune mai lată de pârtie, schimbarea lor de direcție luându-mi prin surprindere abilitățile. M-a mustrat instructoarea și a avut dreptate. M-am bucurat, însă, că nu lovisem pe cineva.
A doua tură am fost certat de-a dreptul, culmea, de aceeași instructoare, când am decis să mă pun jos după ce am constat că am prins o viteză prea mare (și pe care nu o doream) pentru a face față cu succes slalomului printre celelalte persoane pe porțiunea îngustă mai jos de lac. „Dacă nu știu să mă controlez la viteze mari, de ce mă dau tare?!”. O întrebare la care am putut doar să-i cer scuze și să mă jenez în așa fel de am simțit că topesc toată zăpada din jurul meu. Nu mă dădeam tare pentru că voiam, ci pentru că nu reușeam să aflu cum să nu fac asta.
Așa, că, a doua zi, am rămas doar pe Bradu, unde am căzut doar o dată în cele zece coborâri, din cauză că am uitat tot ce știam pentru o clipă și m-am lăsat prea mult pe spate încercând să ocolesc un cuplu de schiori în care ea îl învăța pe el cum să coboare în plug. Partea cu controlatul vitezei e încă work în progress, dar simt că am făcut progrese. Mi-am promis că mă voi întoarce sus doar după ce voi fi în deplin control asupra tuturor aspectelor, pentru că nu e deloc plăcut sentimentul să știi că ai putea fii o pacoste pentru ceilalți.
P.S. am făcut și un yard sale în prima zi, fără a periclita pe nimeni altcineva. Din contră, spre amuzamentul lui Ovi și al câtorva alte persoane aflate la o distanță sigură de zona de dispersie a norului de zăpadă pe care l-am ridicat. Doar umărul drept s-a simțit mai șifonat, dar s-a rezolvat totul cu o cremă. Oricum, după patru ani de la ultima experiență pe schiuri, cred că în general a fost destul de acceptabil.
Blogul de sub Tâmpa 