Tablou

Traversam ieri pe la trecerea de pietoni din dreptul My Place. Mergeam lejer, cu cămașa descheiată și cu mâinile în buzunar. Priveam în stânga și-n dreapta încercând să iau pulsul fiecărui om ce trecea pe lângă mine. Mai fac vreo câțiva pași și apoi îi văd. Era un tată care-și ținea băiatul de mână. Tatăl ținea în mâna stângă o geantă purtată pe spate, iar cu dreapta își ținea de mână fiul. El mergea la pas, dar cel mic părea că este într-o permanentă alergare. Ținea în mâna dreapta o ață la capătul căreia se găsea un fel de minge de pluș portocalie ce semăna cu un dovleac. Zâmbea și râdea în timp ce dădea cu piciorul în ea. Tatăl avea o figură tristă. Parcă privea în gol. Cel mic s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. I-am făcut înapoi cu ochiul moment în care a dus mâna la față râzând încercând parcă să se ascundă.

Ajunși în fața My Place-ului, tatăl se oprește în dreptul unui coș agățat de un stâlp. Se apleacă și caută cu privirea ceva ce i-ar putea fi de folos. La nici 15 metri mai încolo, la terasele My Place-ului alți oameni stăteau la o cafea cu ochelarii de soare pe nas privind cu un aer superior trecătorii. Ceasuri elegante la mâini, țigări rafinate și minin două telefoane pe masă.

Îi las undeva în urmă pe cei doi și ajung în fața autogării. Acolo, copii cu sucuri și reviste așteptau sosirea microbuzului. Moment în care mă gândeam cine hotărăște soarta unui om? Cine hotărăște soarta unui copil? Cine hotărăște ca un tată să caute de mâncare într-un coș de gunoi galben și cine hotărăște ca un copil să poată visa că el va deveni polițist, pompier sau doctor când va fi mare în timp ce un altul nu poate visa decât la supraviețuire?

P.S. Aveam vreo 15 lei în buzunar și vroiam să-i dau omului acela. Ce m-a oprit? Prejudecata? Teama că va face altceva cu ei în loc să ia de mâncare? Oricare ar fi fost motivul, am regretat enorm că nu i-am dat acei bani.

P.S. 2: Bucuria de pe fața acelui copil în timp ce lovea mingea o întrecea pe cea a tuturor celorlalți copii din autogară la un loc.