Nu ştiu ce simţiţi voi când sunteţi mahmuri. Asta pe lângă simptomele tipice de a doua zi. Eu însă, dacă a doua zi, Doamne’ fere’, trebuie să mai ies şi în societate cu diverse scopuri, mai am şi senzaţia că toată lumea mă priveşte. Parcă aş fi dezbrăcat în faţa lor. Parcă toată lumea ştie ce am făcut aseară: „uite-l şi pe ăsta. S-a crezut Napoleonul alcoolului dar a luat-o mai rău ca la Waterloo.” De asta bag capu’ în pământ şi încerc să merg cât mai drept, chiar cu riscu’ de a lovi cetăţenii care vin pe contr-sens, tocmai pentru a nu alimenta suspiciunile că ceva nu e în regulă cu mine. Dacă aveam nişte muzică şi nişte căşti, puteam fenta societata prin a-i face pe toţi să creadă că dansez în mers.
Încercând să scap de ochii critici ai mulţimii fără de păcat, am căutat un loc cât mai retras pentru a medita şi, nu în ultimu’ rând, a mânca ceva. Şi am găsit acest loc al mediaţiei undeva pe Castelului. Intru înăuntru şi, din prima, un italian burtos cu mustaţă şi barbă albă (oare să fi fost Moş Crăciun?) mă privea acuzator. „Mamma mia, zicea macaronaru’ Moş Gerilă în gându’ său, che matolo e bambino!”
Cu ruşine mă adresez apoi chelneriţei brunete şi cu părul lung că aş vrea o masă. Se uita la mine bănuind că ceva nu e tocmai ok. Tot localu’ e gol şi eu întreb de o masă. „Fumători sau nefumători? „, îmi spunea ea. „Nefumători”, replic eu cu o voce fermă, de corporatist călit în multe războaie contractuale, astfel încât să nu-mi demasc adevărata idenditate. Îmi aduce menu-ul. Îl răsfoiesc aristocratic, cu răbdare şi fler, să nu se creadă că-s nebun după o ciorbă ce mi-ar mai putea opri universul din rotire. Ba, într-un exces de zel fantastic, îmi permit chiar să-l răsfoiesc încă o dată. „Un gulaş, te rog, şi o apă minerală.” Chelneriţa care mi-a luat comanda era o şatenă tunsă scrut şi care în permanenţă îmi zâmbea frumos.
Între timp, a venit şi consoarta lui Moş Gerilă della Cizma. O don’şoară ciocolatie, cu vreo două vieţi mai tânăra ca el. Până îmi vine gulaşul, îmi scot agenda să văd dacă am scris ceva în ea în timpu’ întâmplării bahice. Ceva ce m-ar putea ajuta să-mi dau seama ce dracu’ s-a întâmplat cu mine. Nu găsesc nici o dovadă. Doar nişte telefoane ce tre’ să le dau unor inşi care oricum nu răspund la telefon şi ceva legat de un proiect pentru facultate. Zic să nu stau degeaba şi m-apuc să fac o schiţă a proiectului. Mahmur, mahmur, da’ îmi iese o chestie chiar mişto.
Între timp mă conving că signore Gerilă chiar e ceea ce am crezut iniţial. „Uite, poftim! Cado’ pentru tine!” Nu ştiu ce a făcut gagica respectivă de a meritat cadoul pentru că eu n-am văzut-o să-i fi stat în poală recitând vro’ poezie. Pana mea! Între timp vine şi cadoul meu. Chelneriţa, cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am văzut în dimineaţa aia, mă serveşte fără să mă judece pentru faptele mele. Aburii gulaşului se înnodau cu parfmul ei. Fantastic! Sau, pe limba Moşului: Meraviglioso!!!
Între timp, exact când mă pregăteam să sorb prima linguriţă, aud melodia asta cântând aşa, în surdină, la boxe. http://www.youtube.com/watch?v=hXi-4jJhaZk&NR=1
La despărţire, chelneriţa cea şatenă mi-a zâmbit iarăşi. Doamne, cât de frumos! Cât de sincer! Un zâmbet din ăla ce n-ai cum să-l falsifici.
Spre seară am primit încă un cadou, din partea unor persoane foarte dragi mie: „Berea – ghid complet: istorie, prelucrare, degustare, varietăţi din lumea întreagă.” Ceea ce e foarte mişto, întrucât am aflat că 100 de grame de bere conţin cam tot atâtea calorii cât aceeaşi cantitate de suc de portocale. Considerat numai bun pentru dietă.
Blogul de sub Tâmpa 