Cu mizantropul la o bere

– Bă, ştii ceva? Cred că o să fiu şi eu mai… mizantrop de azi înainte. Pe bune, mi-ar place tare mult.
– Ce să fii, mă?
– Mizantrop, meştere. Nu ştii ce-i ăla?
– Băi, eu ştiu ce-i ăla un mizantrop. Da’ ce-ţi veni să vrei să fii mizantrop? Adică, nici nu ştiu dacă poţi deveni aşa ceva. Mai degrabă te naşti mizantrop.
– E, căcat. Nu-i bai, mă, că nu m-am născut mizantrop, pot să devin. Dacă-mi dau silinţa pot să fiu şi eu mizantrop.
– Ştii ce? Dacă tot vrei să „te faci” mizantrop, atunci cum de stai acuma la bere cu mine?
– Păi ce-are? Uite, şi ca un prim act de mizantropie, o să-ţi plătesc eu berea!
– Haha, bă eş’ nebun? Eşti mizantrop da-mi plăteşti berea?
– Eh, lasă, ştiu că nu-i mare lucru, da’ de undeva tre’ să încep, nu? Şi cum toate ideile bune se nasc la o bere, mi se pare logic să-ţi plătesc berea. Următoru’ rând la fel!
– Meştere, mă uit aşa la tine şi nu-mi dau seama dacă vorbeşti serios sau faci mişto.
– De ce, mă?
– Păi, mă,  tu ştii ce înseamnă să fii mizantrop?
– Păi normal că ştiu!
– No, ia zi, ce însemană?
– Din ăla, mă, în pana mea, care face acte de caritate şi ajută oamenii nevoiaşi şi chestii din astea.
– Ăla se cheamă filantrop, mă! Nu mizantrop! Mizantropul e ăla care urăşte pe toată lumea.
– Haha, da mă, filantrop, mă, filantrop vreau să mă fac. Eu nu te urăsc, mă, eu ţin la tine. Chelner, încă un rând!