Într-o seară, la Modarom, apăsasesm butonul semaforului şi aşteptam să se facă verde. Deşi era doar ora 8 sau 9, pe bulevard nu cobora nici o maşină. Dar dacă eşti la 8-9 seara pe Strasse cu mâinile în buzunar, ce te face să crezi că tre’ să te grăbeşti şi să treci pe roşu?
Mă uitam la Tâmpa, mă uitam la Modarom, mă uit la biciclistul echipat de Turul Franţei care se opreşte lângă mine. Pune un picior jos, se uită-n stânga, îşi încleştează mâinile pe ghidon şi brusc dăm ochi în ochi.
-Ce-ai de gând să faci?, îl întreb în minte
-Orice este nevoie, îmi răspunde telepatic.
Şi ţup!
A pornit doi metri în susul bulevardului, pe lângă maşinile parcate, apoi a cotit finuţ stânga traversând mai pe trecere, mai pe lângă ea.
Nonşalant totul, ştii? Nu galopa, se bucura doar de peisaj.
În morţii ‘mă-tii de bulangiu!, a căzut ca plapuma bunicii după o zi de joacă în zăpadă peste dialogurile cetăţenilor aflaţi în aşteptare la trecere.
Rutierul şi-a întors capul şi mă căuta prin lentilele negre ale ochelarilor.
Da, tu, mă, prostule!, i-am venit în ajutor.
Nu-s nebun, ştiu că câcatul ăla e o raritate în lumea bicicliştilor. Dar câcaţii ăştia ies în evidenţă, ştii, şi lumea rămâne cu izul trecerii lor şi apoi când se întâlneşte cu alţi biciclişti primul instinct este unul defensiv. E prost de pute, sau nu e?
Blogul de sub Tâmpa 