Demisie

Azi e ultima zi. Ultima tură de noapte, după care, de luni mă voi dedica din nou artei frecuşului de mentă şi facultăţii. A fost o experienţă interesantă şi nu credeam că poţi auzi atâtea şi atâtea chestii doar vorbind cu cineva de la capătul lumii în timp ce încerci să-i refaci conexiunea sau te miri ce altceva. Dar gata. A fost interesant dar devine o povară. Practic, în afară de serviciu şi somn în timpul săptămânii nu fac nimic altceva. Miercuri, când am ieşit la 7 dimineaţa am fost la un curs ce începea la 7,30. Era să adorm în timp ce încercam să par atent. Profesorul chiar avea subiecte interesante de discuţie dar eu eram în altă lume deja. Practic am ajuns ceea ce mereu am încercat să evit. Să trăiesc pentru week-end şi să lucrez pentru străini. Dacă m-aţi fi auzit cât de răspicat decretam că eu niciodată nu voi pleca în Italia sau Spania pentru a fi sclavul altora spunând mereu că dacă vrei cu adevărat să te realizezi o poţi face şi în România. Dar iată că am ajuns să lucrez pentru străini în România. A naibii fatalitate! Nu ştiu cine e mai ipocrit, eu sau căpşunarii?

Dincolo de toate aceste frământări filosofice mai este şi sănătate. Ochii mă supără tot mai tare şi senzaţia de privire „sacadată” mă bântuie tot mai des. Aşadar am motive bine întemeiate să plec.

Rămân şi regrete. N-am cum să fiu atât de insensibil. Las în urma mea 17 prieteni cu care timp de aproape două luni ne-am dus viaţa împreună. Dar nu-i ăsta sfârşitul nostru, e doar o separare de idei, pentru că berile ce se vor cere băute şi melodiile ce se vor cere dansate ne vor aduce aproape din când în când.

P.S. o să-mi fie uneori dor şi de americanii fără net, pe bune. Unii erau chiar simpatici şi simţeam şi eu o bucurie imensă atunci când reuşeam să-i ajut cu problemele lor.

Adăugare: tocmai am fost înştiinţat că demisia mi se acordă cu preaviz. Până pe 20 octombrie…