They regret to inform me…

La sfârşitul lui februarie am fost la meci şi am făcut un film. Apoi l-am trimis la Cannes.

Juca Braşovul la Alba Iulia. Cu noaptea-n cap ne-am adunat vreo 50 de inşi în Gara Braşov şi-am pornit spre Cetatea Unirii. Eu mi-am luat toate sculele cu mine (o cameră Samsung şi un aparat foto-video Sony) şi eram determinat să mă întorc acasă cu un film.

Am filmat tot drumul, am filmat prin oraş, am filmat la meci, am filmat la întoarcere. Ce n-am filmat !?! Voiam să fac un documentar cât mai „crud” posibil. După o săptămână intensă de montaj am terminat filmul. Scurt-metraj, 11 minute. M-am uitat la el şi zicându-mi că „e ceva de capu’ lui” m-am gândit să-l înscriu la Festivalul de la Cannes. Intru pe site la ei, completez formularul, pun filmul pe DVD, îl expediez în Franţa. Deja am considerat o mare victorie momentul când mi-au răspuns că l-au primit. Cum naiba să nu te simţi bine când te bagă cineva în seamă? Mi-am zis că poate, poate… Apoi, pe 11 aprilie, am primit mail-ul de la ei: „we regret to inform you…”

În sinea mea mereu mi-am zis că filmul nu prea are şanse să fie ales mai ales din pricina naturii sale de „documentar” şi a faptului că se vede că e făcut de un amator. Apoi, cum mi-a zis şi un prieten: „dacă e în juriu vreunu’ care ştie ce înseamnă viaţa de suporter şi-i ameninţă pe restu’ că se aruncă de pe bloc dacă nu-ţi aleg şi ei filmul, ai şanse să mergi în Franţa.” Acuma, că n-o fi fost vreun ultras în juriu, s-au că l-au lăsat ăia să sară, nu vom ştii niciodată.

Un lucru e fain, însă. Cei pentru care am făcut filmul, băieţii din galerie, mi-au spus că le place la nebunie. Bine, nu toţi, pentru că nu l-au văzut toţi. De asta mă gândesc să-l proiectez undeva, să-l vadă cu toţii. Şi nu doar ultraşii, ci şi alţi oameni care ar fi curioşi „ce rahat de film a putut să facă ăsta cu o gaşcă de golani?”. Deci, cine mă poate servi, rogu-vă fain de tot, o seară, cu un videoproector?