Eram aseară la o oră târzie cu un prieten, stăteam la şuete filosofice, şi rendez-vous-ul nostru s-a încins când a venit vorba despre reţeaua de socializare Facebook.
Ne delectam cu liniştea nopţii de primăvară în timp ce savuram nişte bere, iar el îmi spune cât de încantat este de lipsa forfotei şi a agitaţiei de peste zi. Îi spun că totul e doar o aparenţă şi că, de fapt, odată cu lăsarea întunericului, portalul spre o nouă lume se deschide. Portalul se cheamă internet iar lumea Facebook.
-Meştere, zic, pe Facebook e activitate intensă la ora asta, e gălăgie, e carnaval în bună regulă.
-Pleacă mă d-aici, zice el. Cine-ar rata o seară ca asta pentru a sta pe Facebook?
-Facem pariu?
-No, cum?
-Dacă strâng 35 de prieteni în mai puţin de o oră şi 5 postări pe wall, dai un bax de Ciucaş?
-Pariu!
Am pornit laptop-ul, mi-am creat cont, cu poză de profil şi numirea echipei de fotbal favorite ca să fie toată treaba profi, apoi odată cu trimiterea primul friend-request am întors clepsidra. Trebuie să spun că am avut oareşce emoţii când am văzut că nu există nici o reacţie în primele 10 minute. Dar apoi, încet-încetişor, lumea mi-a tot dac accept şi am depăşit chiar cota „40” de prieteni. Pe wall n-am strâns decât trei postări şi bonus un like la poza de profil. Când tovarăşul s-a întors cu berea de la non-stop am zis că e de bon ton să dau delete la cont şi play la ceva mişto.
Blogul de sub Tâmpa 