Presa secolului XXI se face respectând un crez simplu: dă-i publicului ceea ce vrea să vadă. Asta se aplică pe tot globul, nu doar în România. Ai noştri doar au hazul de a părea mai proşti fiindcă îi cunoaştem şi ne-am obişnuit cu ei.
Chestii precum obiectivitate, cercetare, documentare, investigare nu-şi au rostul dacă vrei să faci presă de succes. O să mai primiţi din când în când linkuri pe facebook sau mail cu vreun articol blană de pe-afară însoţit de mesajul „aşa se face presă adevărată”. Dar, îmi pare rău să vă fiu eu ăla care vă sparge balonul cu speranţe, şi la străinezi articolul ăla se constituie ca excepţie jurnalistică. „La noi, la români” – că tot are ceva mistic în ea expresia asta – orice articol cu pretenţia de a fi documentat şi scris în spiritul unei prese libere şi fără teamă de nimic, e în 99% din cazuri rodul unui vast sistem de demolare a cuiva sau a ceva din diverse interese, cel mai mic interes fiind acela de a spune cetăţenilor un adevăr. Adică e foarte plin de rahat articolul respectiv.
Mass-media, cu toată fascinaţia ei şi iluzia pe care ţi-o dă că poţi schimba ceva în bine e, de fapt, cea mai meschină treabă posibilă. Când faci pe jurnalistul, fie c-o faci în ziare, online sau la teveu, ai la dispoziţie toate ustensilele necesare pentru a-i face pe cetăţeni să creadă ceea ce vrei tu să creadă. Spre exemplu, ştiaţi că într-o seară un tip voia să se sinucidă? Eram printr-un Centrul Civic şi un tip stătea urcat pe acoprişul casei, uitându-se în jos şi tot gândindu-se dacă să sară sau nu.
Dar cum viaţa e frumoasă şi a venit vara şi fetele umblă sumar îmbrăcate pe stradă, nu e chiar cel mai bun moment să zici „pa, v-am pupat!”.
Blogul de sub Tâmpa 