De ce iubesc eu femeia?

Cărtărescu a ars-o la două capete. A pomenit ceva de ţâţe, sfârcuri şi poponeaţă, ca să pară că stă la un şnaps cu băieţii şi poartă discuţii elevate, doar că el era singuru’ care încă nu trecuse de primu’ rând, în vreme ce restu’ erau pe la al 10-lea pahar şi d-aia n-au spart o sticlă de masă ca să i-o vâre-n gât atunci când a zis că damele şi demoiselele au “gurguie care se ridică prin bluză” când îi ger şi “fundul mare şi grăsuţ”.

Lor, biensur, le-a plăcut. Oameni ca Cărtărescu şi bovina aia care a chemat fotografii înainte de a-şi cere prietena de nevastă pe treptele Ateneului  ne fac pe noi, bărbaţii, să părem nişte chitre ordinare, care nu-s în stare de-o atenţie, de-o floare, de răspuns măcar la un amărât de SMS. “Tu de ce nu poţi vorbi aşa?”. “De ce nu poţi să faci şi tu gesturi din-alea?”. Eh, de câte ori n-am auzit chestiile astea? Dar nu neapărat pe ele spunându-le cu voce tare, cât mai ales urlând cu ură din privirea lor. Păi, p”#¤ mea, n-o să scriu o carte despre cât de mult te iubesc fiindcă îs prea ocupat să văd în tine singura femeie de pe faţa pământului, chit că fumezi şi-ţi miroase părul a parfum şi tutun. Şi te mai iubesc da’ nu-ţi iau flori pentru că eşti ciudată ca naiba când îmi spui că nu-ţi place să umbli pe stradă cu o floare în mână, dar îmi dai coate mereu când vezi o colegă de-a speciei tale legănând un trandafir. Nu ştiu, zic şi eu că-i trandafir, că doar pe ăştia şi ghioceii îi recunosc. Te iubesc pentru cum arăţi în geaca aia ta de piele şi mersul tău de parcă eşti gata de defilare prin centrul Berlinului trăgând în lesă după tine un tanc rusesc. Te iubesc când văd că mă urăşti fiindcă nu-ţi răspund la mesaje. Te iubesc pentru că nu mi-ai tras o palmă în plină stradă din cauza asta, dar te iubesc şi pentru că ai ţipat (tot în plină stradă) că-s un neserrrios (te iubesc pentru că eşti puţin rârâită) şi un nesimţit. Te iubesc pentru felul în care ceri ţigări la bucată, de parcă ceri un topitop şi de restu’ bonibon vărsat. Pentru că-ţi porţi părul cu cărare pe stânga te mai iubesc. Pentru că-ţi muşti buza de jos când ne întâlnim – te iubesc. Te iubesc pentru că ştii toţi barmanii din oraş (chiar dacă nu mă ajută cu nimic asta, pentru că mereu plătesc nota) şi pentru că te prefaci că te cauţi de bani în geantă atunci când vine nota. Te iubesc pentru că ţii capu’ cumva într-o parte când te uiţi la mine şi te ridici pe vârfuri.

Dar ştii de ce te iubesc cel mai şi cel mai mult? Pentru că ai contribuit la damblagirea mea emoţională şi iubesc doar părţi din tine, în anumite momente ale zilei, şi atât. Te iubesc, dar nu sunt îndrăgostit de tine. Eee, am sunat a Cărtărescu aici, ori ba? Un Nobel la băiatu’, s’il vous plait!