Aviatorii

Am petrecut atât de mult timp în preajma aviatorilor celui de-al Doilea Răzbel în ultimele săptămâni, încât simt că m-am împrietenit cu ei. Am tot lucrat la două proiecte pentru facultate, cu pasiunea cu care știi că urmează să le spui și altora poveşti şi întâmplări aproape incredibile. Mă rog, incredibile lumii noastre, care acceptă ca normal cele mai anormale lucruri. Pe bune, sunt fascinat de fotografiile alb-negru, de cele câteva color şi de profilele digitale ale avioanelor (color, biensur) făcute de pasionaţi. Mă uit la prim-planurile cu un aviator sau altul şi o voce în cap îmi şopteşte că aşa oameni nu prea mai găseşti azi. Şi nu e vorba de piloţi de vânătoare, ci de oameni în sine. Şarm, eleganţă, maniere, onoare, nimic prefăcut sau forţat, adevăraţi cavaleri.

Partea, nici nu ştiu cum să-i spun – amuzantă? proastă? – partea interesantă e că poveştile lor nu au ajuns la nimeni. Mă rog, la nimeni, exceptându-i pe profesorii mei. Mai scriu pe prinbraşov.com din când în când câte un articol despre aviatori, chestii de sentiment, cu acel ceva care-l face pe cititor să rămână până la final. Cam aşa îmi construisem discursul şi powerpoint-ul pentru prezentarea de la facultate. I-am făcut oameni pe băieţii ăia, nu doar nişte nume din cărţile de istorie. De asta m-am ofticat că am ratat în două rânduri prezentarea şi că colegele mele de la Litere n-au avut ocazia să afle lucruri cu care, în mod absolut sigur, nu se vor mai întâlni. Celălalt proiect despre aviatorii mei e un text ştiinţific de vreo 4-5-6 pagini (încă nu ştiu exact, nu l-am gătat şi mâine trebuie să-l dau pe mail), care poate dacă-mi iese la standardele impuse de profă o avea şansa să fie citit prin vreo revistă sau ceva. Chestia e că vreau ca pe băieţii ăştia să nu-i cunoască doar pasionaţii şi specialiştii, vreau să-i ştie cât mai multă lume, şi nu în sensul să-i ştie obligatoriu cu nume-prenume, victorii aeriene, misiuni şi decoraţii, doar să ştie că au existat. Atât. Vreau ca lumea să ştie că au existat.

Nu ştiu, poate vorbesc sub influenţa orele petrecute (şi pe care urmează să le mai petrec) în preajma aviatorilor mei. Îşi pictau numele iubitei pe botul avionului, ştiai asta? Sau logodnicei, depinde. Pe logodnica unui aviator o chema Nella, dar n-au mai apucat să se căsătorească. El a murit în misiune într-o zi de 13. Avea şi 13 avioane doborâte. Da, era război, dar nu-ţi vine să crezi cât erau de gentlemeni. Opreau lupta dacă unul din adversari (aşa-şi ziceau ei) rămânea fără muniţie, nu trăgeau dacă celălalt se paraşuta, lucruri care nu-s la îndemâna oricărui dobitoc. Aveau căţei pe post de mascote, cu care se jucau între misiuni sau pe care îi luau chiar cu ei în zbor. Aveau porecle, iar acolo în aer nu conta că unul e ofiţer superior şi celălalt adjutant. Ce băieţi, Dumnezeule… Asta e, vreau doar ca lumea să ştie că ei au existat.