Luna trecută am pierdut-o pe singura fată pe care ajunsesem în 3 zile s-o iubesc mai mult ca pe nenorocitul ăsta de club de fotbal. Luna asta, nenorocitul de club de fotbal a pierdut contra Stelei. Io-s din categoria persoanelor care întâmpină cu braţele deschise retrogradarea dacă de-a lungul sezonului am bătut sinistrul club bucureştean. Probabil asta spune ceva despre mine, că aş avea ceva frustrări şi complexe de inferioritate. Frustrarea e până la urmă un lucru bun, pentru că presupune o încercare continuă de a-ţi depăşi condiţia (şi de a tot rata – de unde şi sentimentul de frustrare). Apoi, nu simt că clubul meu ar fi cu ceva inferior celui „militar” pentru că nu are atâtea trofee câştigate precum acesta, tocmai prin prisma mijloacelor deloc sportive folosite pentru cucerirea majorităţii acelor cupe. Deci, nu. E vorba doar despre un fix de-al meu, de a vedea „băiatul sărac” cum se impune în faţa „parvenitului”. De a vedea underdog-ul cum bate eternul favorit. De a fi Cinderella de două ori pe sezon.
Stai, stai, stai! Am iubit o femeie mai mult decât iubesc clubul? Asta-i nebunie curată! Dar, la fel a fost şi când am călcat pentru prima dată pe stadion, aşa că să tot existe nebunia asta. Da, am pierdut-o de frică ce mi-a fost. Am crezut că e imposibil să simţi aşa ceva, că e ireal, de nepermis, aşa că m-am sabotat. Când am prins în sfârşit tupeu, o fo’ prea târziu.
De rahat. O toamnă de rahat!
Blogul de sub Tâmpa 