Poveste de Decembrie

Douăzeci şi şase de ani mai târziu. Soneria care imită ciripitul unei păsărele răsună în apartament pentru a doua oară. „Vezi că sună cineva”, se aude o voce groasă din sufragerie. Închide robinetul chiuvetei de la bucătărie şi fuge spre uşă ştergându-se pe mâini. Mai sunt două zile până la Crăciun şi are atâtea de făcut încât nici nu mai pierde timpul uitându-se pe vizor. Deschide uşa şi prosopul îi alunecă de pe degete.

– Săru’ mâna, mamă, îi spune stafia de peste cealaltă parte a pragului, aplecându-se să ridice prosopul.

– Puiu’ mamii, mai apucă aceasta să şoptească printre şuvoaie de lacrimi, aruncându-se peste prag să-şi îmbrăţişeze puiul.

Şi stau aşa ceva vreme, într-o încleştare de braţe şi inimi şi lacrmi menită să umple un gol de douăzeci şi şase de ani. Când, în sfârşit, se desprind, puiul simte cum fierbinţeala şi usturimea din obrazul drept începe să-i acopere şi restul feţei. Abia prinde cu coada ochiului strălucirea verighetei maică-sii în lumina amiezii de decembrie care se infiltrează prin ferestruicile de pe casa scării.

– Păi bine, măi copile, acuma se vine acasă?!?, urlă aceasta.

Mai mult decât la un răspuns care să satisfacă dorinţa maică-sii pentru aflarea adevărului, se gândeşte că sigur detonarea întrebării s-a auzit şi la etajul trei, unde locuieşte cel mai bun prieten al său şi că acesta nu va scăpa prilejul să-l ia peste picior.

Mama îşi măsoară puiul din cap până-n picioare dând din cap. „Vaaai de mine, şi geaca lu’ taică-tu, cum ai murdărit-o în halul ăsta?! Şi aici, – palpitându-i fruntea cu degetele catifelate – ce-ai păţit?!”, îl întreabă. „De pe Modarom, cred că a fost cineva care a tr…”, dar n-apucă să-şi ducă la final ipoteza. Luând puiul de-o aripă, mama vrea să-l bage în casă, să-l pună la masă, „că sigur ţi-o fi foame. Numai Dumnezeu ştie pe-unde-ai umblat şi ce-ai mâncat”.

– Nu pot să intru, iartă-mă, îi spune acesta cu o voce de licean care nu şi-a învăţat lecţia. Sunt doar în trecere.

– Atunci aşteaptă aici, mă duc să-l chem pe tac-tu, să te vadă şi el. N-a fost zi să nu-ntrebe de tine.

Puiul încuviinţează din cap. „Neluuuu!  Hai c-a venit băiatu’, Nelule!”, se aude vocea mamei stingându-se pe holul apartamentului. Aruncă o privire prin holul în care mereu îşi lega şireturile grăbit atunci când era vorba să iasă la fotbal, iar acestea i se desfăceau de cel puţin două ori până ajungea cu băieţii la teren. Ultima oară când şi-a legat şireturile o făcuse la fel de nonşalant, pentru că-l aşteptau băieţii jos şi se grăbeau să ajungă şi ei în centru. Taică-su, ca şi acum, era lipit de televizor, iar maică-sa, ştergându-şi mâinile ude cu un prosop, îl privea cum îşi leagă şireturile şi-i tot repeta să aibă grijă de el. „Stai liniştită”, i-a spus puiul mamii ridicându-se şi sărutând-o pe obraz înainte de a ieşi pe uşa apartamentului.

– Ooo, s-a-ntors golanu’! Unde paştele mă-tii umbli, mă!, îl ia într-o îmbrăţişare strânsă taică-su, cu aceeaşi voce îngroşată de fum. „Decizia procurorilor militari de a clasa dosarul revoluţiei rămâne definiti…”, răzbate din boxele televizorului cu ecran plat prin uşa întredeschisă a living-ului.

Cu bărbia aplecată peste umărul drept al bătrânului remarcă acelaşi parfum de aftershave cu nuanţe fine de tutun. Nu-şi aminteşte ce vorbeau cei aflaţi la câţiva paşi de el cu militarul, doar că acesta avea cearcăne adânci şi o mitralieră pe umăr. Deja se înserase şi murmurul celor câteva mii de oameni învăluia piaţa şi zonele din jur. Se gândea că anul ăsta va fi un Crăciun extrem de reuşit şi că vor sărbători la el ascultând caseta făcută de Dana.

– Geaca văd c-ai făcut-o praf. Las-o dracu’, că şi-aşa era veche.

– Aş putea încerca să-i un petec, spune mama ţinând prosopul în mâini.

– Ce s-o mai peticeşti… şi-o lua el una nouă. Numa’ tu ştii pe unde-ai umblat şi ce-ai făcut. Hai, bei un rachiu?

Ar fi băut. Îi era frig, dar nu lăsa să se vadă asta. Militarul care se întreţinea cu civilii ar fi vrut să fumeze ţigara pe care o păstra după urechea stângă. A apucat doar s-o atingă cu vârful degetelor, înainte ca pieptul să-i explodeze şi sângele să stropească feţele şi hainele celor aflaţi lângă el. Genunchii i-au cedat şi s-a prăbuşit pe spate purtat de ţipetele şi împuşcăturile care au început să înlocuiască optimismul şi entuziasmul ce stâpăneau până atunci piaţa. În tot varcamul acela, îşi aminteşte că l-a privit pe soldat lovind asfaltul fără a scoate nici un zgomot. Uitase de caseta Danei şi auzea în timpane doar ce-i spusese maică-sa înainte să plece: „ai grijă de tine”.

– Nu pot, tată, îmi pare rău. Trebuie să mă întorc. Am trecut doar să văd ce mai faceţi.

Era chiar în primul rând. Oamenii se împingeau şi ţipau. Îşi întoarse capul şi îi văzu pe toţi cei din spatele său. Doar străzile şi bulevardele pustii înaintea lui. Îşi desfăcu mâinile, nici acum, după atâta timp, nu-şi explică exact ce spera să facă prin gestul ăsta. Din unele locuri auzea scandându-se „fără violenţă! fără violen…”, atunci simţi o lovitură puternică în stomac şi cum trupul său înfrigurat începea să se încălezească. Palpită locul cu mâna dreapta şi o simţi pătată de un lichid călduţ. „Şi i-am spus să stea liniştită. N-are să fie prea încântată că am stricat geaca tatei”. O a doua lovitură o resimţi direct în frunte, puţin deasupra ochiului stâng. Stătea deja întins pe spate cu privirea fixată asupra cerului senin de decembrie, pe care începeau să răsară stelele.

„Puteam şi eu să mor ca un prost, normal că mi se cuvin banii. E o recunoştin…”, se aude de la televizorul cu ecran plat din living.

– Înţeleg. No, vezi ce faci şi nu mai intra în belele, îi spune bătrânul dându-i două palme părinteşti peste obraz.

– Ai grijă de tine, puiu’ mamii.

– Stai liniştită.