Revoluţia asta a societăţii româneşti tre’ să fie o chestie care are loc, vorba cântecului, zi după zi, noapte de noapte.
Certificatul de revoluţionar nu va exista în formă fizică şi cu beneficii tangibile lunar. E un certificat al bunului-simţ, cred. Să zicem pardon, să fim atenţi la ce fac aleşii noştri şi să-i mai întrebăm de sănătate uneori. Să nu facem mizerie pe jos pe motiv că oricum mătură prostul ăla care sigur a votat cu PSD, să nu mai dăm „mulţumiri” şi „atenţii” funcţionarilor publici, medicilor, avocaţilor şi oricui ni se pare că şi-ar face astfel treaba mai bine. Să nu mai piratăm filme, muzică şi software şi să motivăm asta cu „da’ nu-i acelaşi lucru cu felul în care ei ne fură”.
Revoluţia e continuă şi formată din chestiile mici. Sentimentul că România poate avea, în sfârşit, un viitor strălucit nu cred să mai fi fost atât de intens din decembrie 1989.
Coboram într-o zi din bus la parc ca să merg la protest la MODAROM şi o doamnă remarca la coborâre: „uite, toată lumea merge în acelaşi loc”. Aşa şi era – toţi cei care coborâseră din bus mergeau spre MODAROM. Cu o pancartă, un tricolor peste umeri sau legat la încheietură, sau cu mâinile în buzunar şi vocile pregătite pentru cântare. Să continuăm, deci, să mergem toţi în acelaşi loc, spre acelaşi ţel – România aia faină, care ştim că-i posibilă.
Blogul de sub Tâmpa 