Când legea 4, sau legea Dragomir, pentru prevenirea şi combatarea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive a intrat în vigoare în 2008, o bună parte a populaţiei României spunea „lasă-i, că aşa merită”.
Cei care meritau efectele acelei legi erau ultraşii, golanii şi drogaţii ăia.
„Lasă-i, că aşa merită”, pentru că abuzurile din acea lege nu-i priveau pe ei. Că umbrela sau chiar şi un nenorocit de baston pentru mers erau considerate obiecte contondente şi păstrate la poarta stadionului nu-i interesa. „Să-şi ia o pelerină, dacă nu le convine. Sau să stea acasă”.
„Lasă-i, că aşa merită”, pentru că nu trebuiau să stea să negocieze cu jandarmii de ce „Basarabia Pământ Românesc” scris pe un tricolor sau o pânză albă nu instigă la „ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă”
„Lasă-i, că aşa merită” am tot auzit şi citit până am devenit jenat să spun cuiva că mă identific cu ultraşii ăia şi că-mi place să merg la meci nu doar ca să văd fotbalul ci să-l şi simt, altfel decât „ăia în Anglia care…” nu şi-au luat omorul într-un camion de jandarmerie pentru mesaje anti-patroni sau manageri de club afişate pe stadion, cum un Dragomir = PCR afişat la noi într-un anonim meci de divizia B îţi asigura. „Libertate pentru suporteri”, se striga meci de meci pe stadioane. „Ce libertate le trebuie, n-au destulă?”
Vedeţi voi, vorbim astăzi despre o Românie tot mai mult ruptă-n două, despre nişte noi şi nişte ei cum vorbeam eu cu ultraşii mei acum zece ani, când ne uitam la ce se petrecea în lumea noastră – în bula noastră, că tot e la modă termenul – şi strigam că e nedrept şi că dacă e să rămânem ca societate pasivi la toate acestea, atunci calea spre alte abuzuri, mult mai vaste, este larg deschisă.
„Lasă-i, că aşa merită”, sunt doar ofticaţi că nu mai pot aprinde torţe pe stadioane. Am aprins torţe şi fumigene şi după aceea, chiar dacă riscam ani de puşcărie, pentru că ştim şi partea a doua din celebrul „capul plecat, sabia nu-l taie”. Ne-am adaptat şi am continuat să fim ceea ce voiam să fim – liberi, chiar dacă într-un fel era ilegal.
Pe parcurs, ne-au făcut tot mai mult să credem că în România există noi, cei care trăim într-un bloc comunist, şi ei, care de asemenea trăiesc într-un bloc comunist. Însă noi şi ei suntem ăştia toţi, ultraşii, corporatiştii, ţăranii, suntem ăia de care le-au spus mamele lor să se ferească ălora care cred că Casa Poporului e totuna cu blocurile de pe Vişinului 18.
„Să ai grijă, mamă, cu golanii şi drogaţii, cu ăia care vor să fure ţara, cu beţivii”. Dar proştii nu şi-au ascultat mamele.
Libertatea nu se dă, se ia. Vorbesc aici de o viaţă liberă de grija că aleşii ţării vor lucra în detrimentul cetăţenilor şi a României, de libertatea de a-mi trăi viaţa ca român în România şi nu în altă parte doar pentru că am dreptul să plec dacă nu-mi convine, de o viaţă liberă de frica că viitorii mei copii vor creşte într-o ţară bolnavă moral. Libertatea să văd uimirea şi zâmbetul de pe chipul unui copil care se uită la torţa ce luminează totul în jurul său.
Blogul de sub Tâmpa 