N-am experimentat niciodată în vreun cinematograf liniştea de sâmbătă seară, de după încheierea filmului 1917.
Toată lumea a rămas ţintuită în scaune cel puţin câteva minute după ultimul cadru, iar cei care au găsit energia să se ridice primii, au făcut-o în aceeaşi linişte. Doar urcând scările spre ieşire câţiva puşti au concluzionat că „trebuie să ia măcar trei Oscaruri”.
Apoi linişte din nou.
Filmul 1917 e nominalizat pentru nouă categorii. Din punctul meu de vedere, încă high pe emoţia recentei vizionări, ar trebui să câştige off the bat în cinci: cinematography, directing, production design, visual effects.
Pentru că 1917 e experienţă, nu o seară la film. Tehnica one continuous shot te face să simţi că participi la misiune cu cei doi soldaţi, Schofield şi Blake, trimişi să livreze un ordin unui batalion britanic pe cale să intre în capcana nemţilor.
Tema timpului pare să fie o predilecţie a britanicilor. Se regăseşte din plin în Dunkirk (de departe filmul meu preferat pe 2017), unde un ticăit te însoţeşte pe toată durata filmului şi ai trei planuri temporare în care se desfăşoară evacuarea. Şi avem parte de o altă abordare a acestei teme şi în They Shall Not Grow Old, unde transformarea peliculelor video alb-negru de acum un secol în imagini color, împreună cu vocea veteranilor de atunci pe fundal, dau senzaţia că stai de vorbă cu fantome. Mă rog, tu taci şi asculţi cele mai incredibile basme care chiar s-au întâmplat. Altfel nu s-ar povesti.
Indiferent de numărul de statuete pe care 1917 le va obţine, poziţia sa ca film deja iconic în istoria cinematografiei nu va fi zdruncinată nicicum.
Când în sfârşit m-am ridicat din scaun la cinema şi am început să-mi recapăt simţurile (finalul filmului livrează o ultimă lovitură emoţiilor, după asediul din precedentele aproape două ore), am început să mă gândesc: pe când un astfel de film, artistic sau documentar, despre un eveniment din istoria României?
O tot zic: nu e doar despre poveste, ci despre felul în care spui povestea. Şi tre’ să afirm din nou că m-am săturat de interviuri şi ilustraţii şi lenea generală care însoţeşte partea creativă. Da, mă uit la tine TVR, şi la filmele tale despre 1987 şi 1989.
Regizorul Constantin Popescu începuse să-mi dea speranţe cu Portretul luptătorului la tinereţe (2010), care trebuia să facă parte dintr-o trilogie, Aproape linişte, dar n-am găsit info actuale despre stadiul proiectului.
Blogul de sub Tâmpa 