O dată la câţiva ani sunt invitat la Colegiul Tehnic de Transporturi să vorbesc cu puştii şi puştoaicele din clasa a IX-a despre cartea pe care am scris-o când abia terminasem facultate, Eroi Locali.
Că-i literatură contemporană, că e scurtă, că se pot regăsi copiii pe-acolo, cam astea-s coordonatele care o determină de Marlena Ghenoiu, sora regretatului Andrei Bodiu, să mă cheme când e dirigintă la vreo generaţie nouă.
Şi mereu şi mereu plec de acolo cu feeling-ul că tre’ să fii rupt de realitate şi disfuncţional în general să afirmi cu atâta convingere că copiii din ziua de azi sunt praf şi ne paşte apocalipsahuooocinenevaplătipensia?!?!
Şi nu-i vorba că doar la vizitele astea observ întotdeauna nişte copii curioşi să se uite dincolo de YouTube trending şi cu nişte ambiţii care îmi erau total străine când eram de vârsta lor. Doar că acolo, fiind adunaţi atâţia la un loc, e mai uşor să plec high pe speranţă.
Exemple din astea văd mereu când ies din casă şi de la o vreme înţeleg perfect bucata aia a lui Louis Armstrong cu „they’ll learn much more than I’ll ever know”.
Dar bănuiesc că e mai confortabil să-ţi proiectezi neîmplinirile şi frustrările în alte direcţii, mai ales când acele direcţii sunt prea mici ca să-ţi tragă două capace şi să-ţi spună să taci dreacu că nu-i vina noastră că ai un job pe care-l urăşti şi eşti într-o relaţie cu o femeie pe care nu o iubeşti şi nu te iubeşte şi n-ai nici o pasiune reală şi pariurile şi păcănelele nu se pun şi trăieşti doar ca să apuci pensia.
P.S. nu ştiu cum simţiţi voi, dar eu mă bucur că nu m-am născut în internet, ca să-mi fi documentat toate imbecilităţile. Le ştiu doar eu, poate încă o mână de oameni, şi asta mă ajută uneori să râd noaptea singur ca prostul, când încerc să adorm, sau să nu adorm deloc din cauză că mă inundă o jenă care transcende decenii.
Blogul de sub Tâmpa 