Drumeţii pe Postăvar şi Piatra Mare

Acum doi ani fără o lună şi patru zile făceam o entorsă care peste scurt timp a dus la ruperea parţială a tendonului ahilian în piciorul stâng.

Prost cum sunt, în ciuda durerii iniţiale pe care am resimţit-o, m-am dus la medic atât de târziu încât operaţia a fost considerată prea riscantă. Se mai ţinea într-un milimetru şi un pic, încât prima ecografie a ieşit că l-am rupt complet. Solicitarea tendonului în toată perioada de până atunci doar a înrăutăţit lucrurile, evident. A urmat cam o lună şi jumătate de repaos aproape complet, cu piciorul fixat într-o orteză şi cu nişte injecţii în abdomen menite să reducă inflamaţia.

Totul sună mult mai dramatic decât a fost de fapt. În paralel cu orteza şi injecţiile am început şi sesiunile de kinetoterapie, iar undeva între Crăciun şi Revelion am început să merg fără orteză şi cârjă.

Am făcut tot intro-ul ăsta pentru că m-am simţit tare bine un pic aşa cu mine când am ajuns sus pe Postăvar şi Piatra Mare în ultimele trei săptămâni. După ce a început pandemia mi-am continuat sesiunile de kineto acasă, pentru că nu voiam să pierd toate progresele făcute cu doamna profesoară Roşca. Încă mă recuperez, pentru că stângul a trecut prin luni întregi de inactivitate şi uz redus, iar diferenţele între el şi dreptul sunt încă destul de vizibile.

Dar toate drumeţiile astea, începute chiar la 1 iunie pe drumul forestier din jurul lacului, continuate apoi cu o primă încercare de a ajunge pe Piatră, pe 8 iunie, când o furtună ne-a obligat să ne întoarcem, m-au ajutat enorm fizic şi psihic.

Şi chiar aveam nevoie de ceva care să nu mai semene cu eşecul. Ultimele şase luni din anul trecut n-au fost cele mai grozave pentru mine pe nici un plan, şi nici anul ăsta nu începuse tocmai optimist. Pe lângă toate reculurile de dinainte şi temerile aduse de noul coronavirus, am stat cu emoţii câteva săptămâni pentru un alt rezultat medical care m-a făcut să reconsider ce naibii fac cu timpul pe care-l mai am.

În mod normal m-aş fi bucurat mai mult de meciuri. De fotbal în sine şi de atmosfera de tribună şi de după meci. M-am săturat de toţi „oamenii de fotbal” şi părereştii care atunci când vine vorba de a face concret ceva, un ceva cât de mic, dau cu seen sau cu teorii complexe.

M-aş fi bucurat de fotbal şi de zilele cu Steagu’ în tandem cu mersul prin drumeţiile astea. Aşa, fără fotbal, când ajung sus caut stadionul şi-l mai trag în vreo poză. El rămâne tot acolo, de aproape 90 de ani, şi e fain de văzut cum se tot schimbă oraşul în jurul lui.

Ne-am bronzat grav la tura pe Postăvar, dat fiind că am luat-o pe pârtii, în plin soare. A rămas ca data aviatoare să testăm traseele de prin pădure. Oricum, la un moment dat am găsit o poieniţă şic unde ratarea picnicului ar fi fost o crimă.

Şi mi s-a părut pur şi simplu senzaţie drumul prin pădure care ocoleşte Canionul Şape Scări. Ultima oară când am urcat pe scări erau instalaţiile alea vechi şi dătătoare de senzaţii. Îmi închipui că acum trebuie să fie cu atât mai frumos cu cât poţi să admiri şi peisajul mai bine.