Căutându-te prin Braşov

Uneori, seara, dar şi după-amiaza, te caut prin Parcul „Nicolae Titulescu” pentru că ştiu că ai trecut pe aici. Ai trecut pe aici, cândva, cu mine. Apoi ai trecut, probabil, cu altul. Dar eu caut timpul nostru, momentele noastre de fantezie pură când pentru patru minute şi treizeci şi opt de secunde ne-am iubit cu adevărat. Ştiu aleea, ştiu banca, ştiu copacul. Încă mai ţin minte şi paşii dansului nostru şi de câte ori mi-e dor de tine te aud şoptindu-mi iar melodia ta preferată. Şi ne învârtim şi învârtim…

Odată te-am căutat pe Strada Lungă, dintr-un capăt în celălalt, şi era mijloc de octombrie şi castanii îşi lăsaseră frunzele pe trotuarul abia uscat de ploaie. Îmi târam picioarele prin frunze, pentru că-mi place la nebunie muzica pe care o aud, şi mă uitam pe trotuarul celălalt de fiecare dată când auzeam aceeaşi muzică şi speram că acolo o să fii tu, cu cizmele tale negre şi cu paltonul tău violet, învârtindu-te printre frunze cu mâinile depărtate de corp şi palmele deschise pentru a zbura, cu părul luat de vânt şi zâmbetul purtat de vise.

E adevărat că te caut pe străduţa îngustă de la mijlocul dealului. Te iau de mâini şi te trec din asfaltul secolului XXI pe piatra cubică a secolului XIX, şi tu râzi şi-mi spui că n-ai cum să fi în două locuri în acelaşi timp. Şi iată că ai avut dreptate. Pentru că eu te caut ca un nebun prin Braşov, dar tu cine ştie pe unde eşti?