Doişpe noiembrie o fo’ ca nicicând. A urcat, a ridicat privirea şi ochii ei căprui m-au lovit în plin. A avut un moment în care s-a oprit brusc şi m-a privit. Ne-am uitat unul la celălalt vreo două secunde şi mi s-a părut chiar că a zâmbit puţin. Avea părul până la umeri şi de culoarea lanurilor de grâu în lumina crepusculului. Pielea fină şi un telefon cu AC/DC şi Aerosmith şi Guns’N’Roses.
Mi-aş dori să fiu într-atât de talentat la desen încât să-i pun chipul pe foaie cu un pix, cu un creion sau un stilou. Asta pentru a nu uita niciodată cum arată. Pentru că ştiu că într-o bună zi voi rămâne doar cu o imagine abstractă despre ea. O să mai ştiu doar bocancii ei maro şi ciorapii groşi de culoare albă peste glezne, asemenea vânătorilor de munte. Obrajii ei, buzele ei, nasul ei – toate acestea se vor evapora cândva. O să rămână doar bluza ei gri pufoasă, blugii ei albaştri, brăţara verde, geanta hippie şi parfumul ei.
După astfel de momente simţi că poţi muri fericit, pentru că în două secunde ţi-ai văzut şi trăit întreaga viaţă cu o fată pe care, poate, n-o vei mai vedea niciodată.
Blogul de sub Tâmpa 