Păi, în primul şi în primul rând, ai face bine să nu o dezamăgeşti şi să înşeli încrederea pe care ea o investeşte în tine. E mare lucru treaba asta cu încrederea, chit că majoritatea preferă să o ia de-a gata. Frumuseţea încrederii constă în faptul că ea e invizibilă. Adică, deşi sunt 500 de kilometri între voi, tu ştii că ea te aşteaptă pe tine. Şi e înălţător sentimentul ăsta. Te gândeşti că nimic nu o poate opri să-şi caute alinarea mai aproape de ea, dar ŞTII că nu o face. Pentru că te aşteaptă pe tine! Tu ai încrederea în ea, ea are încredere în tine, ăsta-i primul pas (şi cel mai mare şi cel mai greu şi cel mai cel) spre un clasic şi în stilul vostru „fericiţi până la adânci bătrâneţi”.
Dacă ea zice că are încredere în tine şi în „o să fie bine”-le pe care i-l tot repeţi noapte de noapte, să nu îndrăzneşti să crezi că totul s-a rezolvat şi că după aia poţi face „măcar un pic” invers faţă de ceea ce i-ai promis că vei face. E vorba de alegeri aici, atât de simplu. A alege să-ţi respecţi promisiunea şi a alege, din orice motiv, să nu o faci pentru că simţi tu că „va înţelege”. Cu siguranţă că „va înţelege”. Te va şi ierta. Dar nu va mai avea încredere în tine şi nu te va mai lăsa să o iubeşti.
Acum poate te întrebi următorul lucru: „dacă am avut neşansa să fiu atât de imbecil, cum pot repara totul?”. Aici mă gândesc la faza aceea cu vasul de lut. Îl ţii în mână, îl dai de pământ, poţi să-l lipeşti la loc cu cel mai bun adeziv din univers, dar crăpăturile tot se văd. În concluzie, s-ar putea spune că nu prea mai poţi face nimic. Totuşi, ideea mea ar fi să iei o bucată din ce stă spulberat pe jos şi să încerci din bucăţica aia să reclădeşti totul. N-ai nici o garanţie că vei reuşi, dar e infinit mai bine să încerci asta decât să stai să te uiţi la cioburi.
Blogul de sub Tâmpa 