Relația mea cu Brașov

Am intrat în contact cu o mulțime de oameni de pe tot cuprinsul României și dacă e un lucru pe care l-am auzit constant, atunci e acesta: „Frumos oraş Braşovul, cel mai frumos!”. Şi, recunosc, învăluit într-o discretă mândrie răspund: „Da, este”.

Oraşul ăsta mă face să plâng. Dar doar el ştie asta. Ne afişăm braţ la braţ în faţa oaspeţilor de pretutindeni ca cel mai fericit cuplu de pe planetă, dar odată rămaşi singuri pe banca de sub vreun castan îmi pun capul în mâini şi oftez şi mă uit înmărmuit în jur. „Ce-ţi fac ăştia?”, întreb şi-mi las privirea să treacă prin ziduri, pereţi, case, copaci şi munţi. Şi aproape că aud răspunsul: „Da’ tu ce faci să mă ajuţi?”. Desigur, acesta ar putea fi un semn indubitabil că sufăr de demenţă, dar să presupunem că şi voi iubiţi ceva la fel de mult şi auziţi voci uneori. Mă jenez şi-mi dau seama că răspunsul oraşului nu e o întrebare deloc rea. „Hei! Bună, Răzvan! Ce faci singur în parc?” mă deconectează un glas familiar. „Servus! Bine, la aer, e o zi faină. Tu ce faci?”. „Biiine, uite şi noi am ieşit la o plimbărică. Doamne cât de mult poate să-mi placă oraşul ăsta, îl ador!”. „Da, e fain tare” şi apoi atât eu cât şi oraşul zâmbim politicos. „Relaxare plăcută!”. „Da, plimbare faină şi vouă!”. „Ce faci?”, mă trage oraşul de mânecă. „Ce?”. „Fă ceva?”. „Cu ce?”. „Cum adică cu ce?”, îşi înteţeşte puţin rădăcinile. „Cu mine. Cu noi!”.

S-ar putea să rămân un permanent îndrăgostit de ceva ce nu există şi nici nu va exista vreodată.. Deşi mi se tot spune constant că nu-mi face bine, mă simt excelent. E nişte fantezie şi basm în toată treaba asta. Şi nişte speranţă. Partea cu speranţa e preferata mea.