Mbăi meşterilor, observ un trend în limbajul presei şi al fotbaliştilor profesionişti (plus anturajul acestora, antrenori, impresari, curve) de a desconsidera oamenii care au meserii reale, adică care nu sunt fotbalişti profesionişti.
Ori de câte ori o multinaţională d-asta de fotbal şi-o ia în bot de la o echipă de amatori, sau se chinuie cu amatorii respectivi ca să-i bată, sar proştii satului să râdă de fotbalişti pentru că şi-au luat-o de bucătari. Mbă, a fi bucătar, deduc după frecvenţa cu care întâlnesc cuvântul în raportul fotbalişti bătuţi de amatori, este ceva aproape ilegal. Ospătarii joacă şi ei la limita off side-ului.
Io-nţeleg că textele astea au menirea să te facă pe tine, suporter de canapea, să conştientizezi mai bine mangitudinea deznodământului, dar aici e vorba de ton! De ton, băi! Ton care le ia minţile până şi celor mai puri ultraşi, care uită că în fotbal pasiunea vine înaintea banilor. Bă, p&#a mea, foarte bine că unii fac bani din a bate mingea, dar mai dă-te-n morţii ‘mă-tii cu harfele tale şi zeflemeau ta când bombăneşti că „ne-au bătut nişte bucătari şi ospătari”. Unii încearcă să pară elevaţi, mai zic şi poliţişti, dentişti sau alte chestii. Dar tonul, bă!
Nu freza, ghetele strălucitoare, proasta care crede că s-a scos fiindcă a prins un fotbalist, maşina şi faţa te fac fotbalist, coa’. Ci sufletu’ !
Blogul de sub Tâmpa 