Dezastrul primelor şase luni ale României în Primul Război Mondial este reflectat extrem de sugestiv prin absenţa fotografiilor cu intrarea Armatei Regale Române în Braşov. Vorbim aici de primul mare oraş cucerit în timpul campaniei de eliberare a românilor din Transilvania şi încă n-am văzut, nici la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, nici la Muzeul Militar Naţional Bucureşti, vreo fotografie cu momentul în care trupele Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul”, comandat de Mihail Darvari, intră în oraş la ora 17 în ziua de 29 august, nici cum voluntarul braşovean din acel regiment, Florică Mănciulescu (absolventul Medicinei din Paris), a arborat tricolorul românesc pe faţada Casinei sau pe cea a Liceului „Andrei Şaguna”. Cum să zic, sunt două evenimente al căror album foto abia aştepţi să-l răsfoieşti, doar că ia-l de unde nu-i.
Avem însă fotografiată faţa unui soldat român din Regimentul 24 „Tecuci”, răpus împreună cu camarazii săi în dimineaţa zilei de 8 octombrie 1916. Compania lor, în jur de 250 de oameni, avea rolul de a apăra flancul drept al Gării Bartolomeu, folosind drept fortificație o tranșee improvizată în fața liniei ferate. Retragerea forțată de luptele din cursul nopții a unei jumătate de companii, condusă de căpitanul Sava Cristescu, care avea rolul de a apăra flancul stâng, a oferit trupelor imperiale germane și austro-ungare posibilitatea de a-i lovi decisiv pe cei din Regimentul 24, neanunţaţi de retragerea camarazilor.
Pe locul monumentului din Bartolomeu au fost îngropaţi şi soldaţi ai altor regimente româneşti care au participat în zilele de 7-8 octombrie la Bătălia Braşovului și care au murit în varii locuri din oraș sau împrejurimi – inclusiv din Regimentul 6, care cu 40 de zile mai înainte intrase primul în oraş. 5 ofițeri au murit și 19 au fost răniți (din cei 32 ai Regimentului 6 „Mihai Viteazul”), iar 1145 de soldați au murit și au fost răniți (din totalul de 2212).
Casa Parohială a Bisericii Sfântul Bartolomeu, puțin mai sus de „Tranșeea Morții”, chiar la începutul Străzii Lungi.
Sursele istorice românești (Constantin Kirițescu, Ioan Vlad) au crezut că sună mai bine să povestească momentul Bartolomeu ca pe o Mioriță a războiului, în care soldați care-și consumaseră cu o seară înainte toată muniția și-au așteptat tragicul sfârșit într-o tranșee improvizată la marginea unei linii ferate.
De fapt, deși depășiți din punct de vedere tehnic, tactic și numeric, soldații români care aveau misiunea să asigure retragerea trupelor în trecătorilor Carpaților și de a evita încercuirea Armatei a II-a Române au opus o rezistență acerbă în luptele de la Bartolomeu de acum o sută de ani, chiar și în dimineața atacului decisiv, din 8 octombrie. Atât sursele germane cât și cele maghiare menționează focul intens recepționat din partea soldaților aflați în tranșeea din fața liniei ferate și curajul cu care soldații români au luptat în Bătălia Brașovului.
„Eu doar am apărat pământul meu natal”
Asta n-a zis-o brașoveanul Florică Mănciulescu din Regimentul 6 „Mihai Viteazul”, cum poate te așteptai, ci brașoveanul Benedek Mihály, din Brigada 200 Honvéd a Armatei Imperiale Austro-Ungare.
Mihály-baci era pe front din 1914, de când plecase cu Regimentul 24 Honvéd „Brassó” (Braşov) în Galiția, sudul actualei Polonii și vestul actualei Ucraine. Cu aproape o lună în urmă împlinise 27 de ani, iar Bătălia Brașovului i-a prilejuit prima reîntoarcere acasă după doi ani de război. Acasă. Înțelegi cum liniile dintre aia buni și ăia răi, dintre ai noștri și ai lor devin neclare?
Acum era sergent în Regimentul 301 sau 302 al Brigăzii 200 și printre norii groși de fum rămași în urma obuzelor și ignorând duhorea morții vedea de acolo, din Bartolomeu, Tâmpa îmbrăcată a toamnă și era aproape acasă. De cealaltă parte, poate chiar în acea tranșee improvizată în fața liniei ferate stătea culcat și-și număra cu înfrigurare gloanțele rămase Florică Mănciulescu. Ce departe erau acum cafenelele Parisului şi ce secol parcă trecuse de la cele 40 de zile de când ajunsese şi el acasă.
DUPĂ CE FUMUL SE RIDICĂ
Cred că dacă fantomele trecutului, fie ele românești sau germano-austro-ungare, chiar s-ar reîntoarce, s-ar alia și-ar porni o nouă Bătălie a Brașovului, doar pentru a scăpa orașul de ghivecele astea hidoase.
AZI
Unii au murit și ucis pentru un ideal național, unii pentru a ajunge din nou acasă. Brașov 1916 nu e despre învingători, învinși, buni, răi, români, unguri sau germani. Ar trebui să fie în primul rând despre oraș, un oraș în care de secole au trăit în bună armonie trei naționalități, numai nebunia Primului Război Mondial având puterea de a o perturba, punându-i față-n față pe cei care cu poate puțin timp în urmă erau încântați de aceeași muzică la Coroană sau savurau aceeași bere Czell la Transilvania.
Azi, extremismul de orice fel nu trebuie să aibă loc pe străzile orașului. Să nu-i ucidem încă o dată cu aceleași vechi idei pe cei care au murit deja din cauza lor.
Surse: Ioan Vlad, „Braşovul şi Marea Unire”, ed. „Dacia Europa Nova”, 1996 și ziarul Hétfalu din 10 mai 2012.
P.S. În 1965, Balogh Mihály, 21 de ani la vremea Bătăliei Brașovului și veteran al frontului din Galiția, s-a numărat printre puținii opozanți ai noului plan de sistematizare propus pentru zona Bartolomeu, care avea în vederea deshumarea cimitirului și mutarea într-o locație nouă. Osemintele au fost în cele din urmă mutate în Șprenghi, căci ce influneță putea să aibă un zidar ungur? Dar poate că măcar existența și în prezent a monumentului exact pe locul celui mai sângeros moment al bătăliei i se datorează și lui Mihály baci junior.
Blogul de sub Tâmpa 
Absolut superb .
Mă bucur că v-a plăcut, mulţumesc!
foarte interesant!
Merci! E doar o parte a poveştii, sursele încă n-au fost pe deplin epuizate.
Există suspiciuni rezonabile că osemintele NU au fost mutate în 1971 – nici la Şprenghi, odată cu pietrele funerare, nici în altă parte. Inclusiv cei cu funcţii avute în epocă recunosc acest lucru. Pozele tale sunt deci mult mai reale decât s-ar crede: morţii au rămas chiar acolo, sub asfaltul din nou lărgit în 2005 al Str. Stadionului, neidentificaţi pe vremuri din lipsă de interes, acum fără nimic la căpătâi, aşa cum le şade bine unor eroi români în România. Următoarea mişcare, uneltită de primărie deja de ani buni, este desfiinţarea şi a monumentului de pe acel amplasament, sub un pretext cusut cu aţă albă, astfel încât uitarea să fie totală.
Ţinând cont că monumentul de azi era plasat în centrul vechiului cimitir, bănuiesc că o lopată ar rezolva teoria. Dacă nu acum, când vor băga picamerele în zonă să facă ce vor vrea să facă, or să aibă partea de propriile lor fantome.
Până una-alta, la bicentenar cineva o să suprapună o fotografie cu monumentul din prezentul nostru peste una cu pasajul care va exista acolo în viitor.
Intr-adevar un articol excelent,pozele-s o reusita deplina, felicitari pentru tot efortul !
Merci, Braşovechene!
Sper ca într-o zi să apară fotografii şi cu prezenţa Armatei Române în oraş, ar completa povestea.
17 octombrie. Arhiducele Carol Albrecht (dreapta)
Nu este nici un arhiduce. Acela este Generalul Falkenhayn al armatei germane.
Tipul din dreapta (din maşină) e arhiducele. Generalul Falkenhayn e cel din stânga.
Zic ca fotografia nu este a unui soldat din Regimentul 24 Infanterie Tecuci. Cei morți în gara de la Bartolomeu, faceau parte din compania şi jumătate a Regimentului 45 (Vlaşca). condusa de capitanul Sava Cristescu.
În cartea lui Ioan Vlad, care documentează zi cu zi Bătălia Braşovului, în secţiunea „Tranşeea Morţii de la Bartolomeu” scrie astfel: „[…] Aici se apăra Regimemtul 24 infatnerie Tecuci cu o companie dispusă în dreapta gării Batolomeu pe o lungime de 200 m, la adăpostul căii ferate, şi o jumătate de companie, comandată de căpitanul Sava Cristescu în sectorul dintre gară şi dealul Şprenghi”, deci sectorul stâng al dispozitivului de apărare românesc. Deducem totodată că Sava Cristescu era căpitan în Reg. 24 Inf. Tecuci.
Se continuă: „[…] În cursul nopţii căpitanul Cristescu, dat fiind presiunea inamicului din ajun, noile pregătiri pe care le simte şi pierderile sale, hotărăşte să se retragă, lăsând aripa stângă a companiei din dreapta gării Bartolomeu descoperită şi neanunţată.” Deducem de aici că Sava Cristescu a murit în luptele date în oraş, şi nu în cele la gară.
În toată cartea nu există nici o referire la Regimentul 45 Vlaşca din simplul motive că nu a existat un regiment cu un astfel de nume. Regimentul 5 Infanterie se numea „Vlaşca”, însă nefiind listat pe monumentul din Bartolomeu deducem că nu a participat la această bătălie. Regimentul 45 Infanterie, care apare pe monument, reunea soldaţi doar din oraşul Giurgiu, care era reşedinţa judeţului Vlaşca. Probabil din acest motiv varii articole care au documentat în trecut evenimentul i-au atribuit Regimentului 45 şi titulatura „Vlaşcă”.
În aceeaşi carte: „În luptele din interiorul oraşului a fost grav rănit la picioare căpitanul I. Teodorescu din Regimentul 45 Infanterie. După o luptă eroică, el căzuse la colţul unei străzi a Braşovului, ceva mai sus de gimnaziul Honterus”. Azi e vorba de Liceul Honterus. În galerie cu fotografii din finalul articolul, pe pietrele funerare al soldaţilor români se vede scris doar R. 45 Infanterie, acolo fiind înmormântaţi cpt. Teodorescu şi 16 soldaţi de-ai săi care au murit în luptele date chiar în centrul oraşului.
Având în vedere această controversă mai multe instituții s-au adresat arhivelor militare pentru a lămuri chestiunea. Din păcate nu mai există documente care să certifice că cei morți în tranșeea de la gara Bartolomeu sunt din Reg. 24 Inf. sau Reg. 54 Inf.
Superb !