Dacă aș fi un Cristi (Puiu, Mungiu), aș luat cartea asta – „Viața și moartea în linia întâi” – și aș da-o de capetele instituțiilor culturale până cad fondurile necesare ecranizării unei mini-serii despre vânătorii de munte români pe frontul de Est al celui de-al Doilea Război Mondial.
Cartea asta-i un document, că altfel n-am cum să-i spun, de vreo 600 de pagini în care Vasile Scârneci, comandantul Batalionului 3 Vânători de Munte Brașov, a notat fiecare zi din cei doi ani de luptă pe frontul de Est (1941-1943), a notat numele fiecărui om care a făcut parte din batalionul său și numele fiecărui vânător de munte căzut la Sevastopol sau în peninsula Kerch.
Soldații sunt prezenți cu nume și prenume, au un back story, sunt camarazii lui Scârneci, nu marionetele sale militare, antagoniști nu-s doar ciolovecii, Vasile Scârneci are un soft spot pentru cai – le zice căiuți, și n-ar trebui să se chinuie nimeni ca să inventeze ceva side-story politically correct fâsâit, e unul deja super beton.
Apa trece și… fraierii (cum ne-ai botezat) rămân aici, la datorie. Și țiganii, alde Marșavela, Gândac, Răducanu etc., care cu avutul lor de acasă, de la Gârcin, nu pot orbi niciun cocoș, rămân cu mine să ducem faima vânătorilor de munte mai departe, tot mai departe.”
Vasile Scârneci se referă aici la un boss sas din Armata Regală Română care după o inspecție din ’41 i-a descris pe cei din Batalionul 3 în faţa a doi căpitani germani ca fiind „niște leneși, murdari, un fel de țigani”. Scârneci, având boașe de cremene, s-a luat încă de-atunci de scârțar și nu l-a uitat nici când a avut creionul în mână. Faza e că cei care erau decorați cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai cea distincție militară românească, puteau să se întoarcă în țară. Hedwig alesese opțiunea asta, Scârneci pe cea de a rămâne pe front alături de țiganii Gârciniului (cartier din Săcele, judeţul Braşov) şi ceilalţi soldați din Țara Bârsei.
Domnule general, în acest caz, vă rog trimiteți un ordin de operații care să sune: „Batalionul 3 Vânători de Munte, în frunte cu comandantul său, se va sinucide”, și atunci voi știi mai precis ce am de făcut.
Aici, Vasile Scârneci din Rupea, județul Brașov, se referă la fanteziile tactice ale generalului Mihail Lascăr. Da, tipul ăla care în prizonierat s-a dat de partea sovieticilor, probabil convins de carnea de tun nelimitată oferită de aceștia și de încurajarea practicii atacați, altfel vă-mpușc pe toți.
„Val-Vârtejul” – numele de cod al Batalionului 3 VM Brașov, n-a pierdut nici o bătălie la care a luat parte pe Frontul de Est, Vasile Scârneci nu suporta băgarea aiurea de seamă și lașii, iar cel mai important lucru pentru el era viața soldaților aflați în subordine. Istoria batalionului în acei ani poate fi reconstituită exclusiv din jurnalul comandantului său, care a notat numele tututor celor 768 de soldați pe care i-a pierdut, din totalul de 1200 cu care a trecut Nistrul pe 17 iulie 1941.
Azi, Vânătorii de Munte își aniversează centenarul, iar băieții lui Vasile Scârneci sunt coperta cărții de istorie.
Blogul de sub Tâmpa 
Spune prea multe adevăruri cartea aceasta pe care nici acum nu vor să le audă. A fost și rămâne incomod Vasile Scârneci. Îi citesc acum cartea și am citit și altele, fiindcă tatăl meu a fost în acest război, un unchi a fost lua prizonier, dus la Oranki unde a stat 7 ani, iar alții au murit în războiul ăsta. Veteranii, puțini cîți au mai rămas ne interesează prea puțin. Cineva spunea că ”războiul se sfârșește atunci când moare ultimul combatant.” În curînd nu vor mai fi nici acești veterani, dar aversiunea împotriva rușilor nu va muri.
Merită vizitată şi expoziţia de la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, care conţine artefacte personale din colecţia lui Vasile Scârneci.
Cât despre finalul războiului, cred că s-au cam dus şi ultimii veterani ai WW2, dar vedem că multe din ideile care au stat atunci la baza declanşării conflictului există şi azi şi sunt promovate. Războiul continuă.