Actualul primar al Braşovului, George Scripcaru, analizat strict din punct de vedere al numerelor, este deja o personalitate istorică a oraşului. Tipul este unul dintre cei şapte primari din istoria Braşovului (calculată din anul 1360) care au fost în funcţie minim zece ani la rând, urmând la ca la finalul celui de-al patrulea mandat, în 2020, să ocupe locul patru în clasamentul general, cu şaişpe ani la rând de „domnie”.
1. Georg Franz Clompe (1799 – 1822) – 23 de ani
2. Luckas Hirscher (1571 – 1589) – 18 ani
3. Franz Brenner von Brennerber (1879 – 1896) – 17 ani
4. George Scripcaru (2004 – 2020) – 16 ani
5. Franz Hiemesch (1898 – 1911) – 13 ani
6. Lucas Hirscher (1528 – 1539) – 11 ani
7. Andreas Tartler (1758 – 1769) – 11 ani
Practic, George Scripcaru este cel mai longeviv primar al Braşovului din ultimii 105 ani, precum şi cel mai longeviv primar român din istoria oraşului. Asta-i viaţa, domnule Ghişe.
Dacă a rămas în funcţie atâţia ani prin vot democratic, atunci cu siguranţă că există o mulţime de realizări care să-l recomande. Doar că, dincolo de astea, există şi fotografiile cu el încătuşat, pus sub acuzare şi cercetat pentru diverse fapte de corupţie şi, mai presus de toate, sintagma „şi ce dacă a furat, măcar a şi făcut ceva”, care încapsulează atât decăderea morală cât şi satisfacţia transformării zonele dintre blocuri în locuri de parcări şi de joacă, a străzilor în străzi.
„Primăria sunt eu şi eu sunt Primăria” pare a fi noul motto, ori suprapunerea unei persoane cu funcţia unei instituţii va face ca instituţia să fie şubredă după despărţirea de acea persoană. Şi nu-i vorba aici că respectivul a stat prea mulţi ani în acea funcţie, ci de felul în care a meşterit timpul acela – să creeze o instituţie puternică, sau să-şi creeze propriul spate?
Deci, după ce George Scripcaru nu va mai fi primar şi îşi va publica autobiografia (ţinând cont de dimensiunea sa istorică prin cele schiţate, o astfel de carte e necesară), aş vrea să citesc în cartea aia cum pleca din Primărie la ore târzii în noapte, dându-i bineţe portarului nea Costică care dormea cu capul pe măsuţa gheretei. Apoi, cum se urca în Loganul Primăriei singur, pentru că pe nea Vasile şoferul l-a trimis acasă de la ora patru, „pentru că eu s-o stau până mai târziu şi azi”, şi conducea anonim pe străzile aprinse de felinare, cu geamul uşor lăsat, ca să audă oraşul. Şi cum după un timp mereu ajungea sus la Belvedere, într-una din parcări, oprea motorul şi se sprijinea de capota maşinii admirând luminiţele care clipoceau peste oraş şi sunetele acestuia. Şi stătea aşa o vreme, trăgând dintr-un cui şi-şi zicea în sine că tot ce a făcut, toate combinaţiile, că i-au ieşit s-au nu, că le-a făcut pe toate cu gândul la oraş şi pentru cetăţenii săi.
Niciodată. Auzi la el, că îi rezolvă, le face, că le drege. Jet, jegosule.
Blogul de sub Tâmpa 