Ultrasul nu atacă jandarmii, nu aruncă cu petarde sau alte chestii şi apoi se retrage în pântecul protector şi anonim al mulţimii. Ultrasul nu provoacă spargerea unei manifestaţii. Un ultras nu pune în pericol oameni nevinovaţi în mod deliberat.
Dar ultras e un cuvânt uşor de pronunţat şi care repetat de multe ori pe fundalul unor imagini violente capătă şi el o conotaţie negativă. Ultraşii ăia nenorociţi de la fotbal. Huooo, ultraşii! – simplu, nu?
Presa să le numească pe târfele acelea care o ard aiurea ceea ce sunt – instigatori, provocatori, mercenari şi ce alte cuvinte mai găsesc. Dar nu ultras.
Şi eu sunt ultras. Şi ca mine în mulţimea de zece mii de oameni care au mărşăluit prin Braşov mai erau o grămadă.
Şi tu, corporatistule, bunicule, mamă, tată, copilule, muncitorule, studentule, şomerule, şi tu eşti ultras. Pentru că îţi duci pasiunea pentru ceea ce crezi că e bine dincolo de limite – de discuţii şi statusuri pe net, de analize politice cu prietenii la bar sau în pauza dintre cursuri, dincolo de familiar şi confortabil.
Eşti ultrasul României, pentru că încă mai crezi în viitorul acestei ţări şi nu ai nevoie de o invitaţie specială ca să ieşi în stradă şi să-l aperi.
ULTRAS MODUS VIVENDI
Blogul de sub Tâmpa 