Concluzia trasă seara trecută la Reduta pe tema viitorului sportului braşovean s-ar putea enunţa astfel: aspirăm spre performanţe înalte, dar am uitat cum se face joaca de-a sportul.
Asta ar fi ideea în mare. Când curţile şcolilor stau închise, iar alternativele de practicare gratuită a anumitor sporturi sunt extrem de limitate, atingerea performanţei se constituie ca o excepţie.
Chiar la discuţiile informale de după dezbatere un prieten a zis o chestie interesantă: câţi alţii şi-au vândut casa ca familia Halep, dar nu au reuşit precum Simona?
S-a înrădăcinat ideea că performanţă fără bani nu se poate şi astfel am ajuns să neglijăm o mulţime de alte aspecte care fac parte din drumul spre marea performanţă (înţeleasă de majoritatea prin medalii, trofee şi tot ce vine cu asta).
Să luminez mai bine ultimul paragraf cu un exemplu de pe la începutul secolului trecut. În Braşovul anilor de după Primul Război Mondial nu exista vreun teren dedicat fotbalului, aşa că spaţiul viran pe care astăzi există Parcul Central a fost la vremea aceea catalizatorul mişcării fotbalistice din oraşulul nostru.
Deşi nu aveau infrastructura necesară practicării fotbalului, românii, ungurii, saşii şi evreii din oraş şi-au făcut cluburi de fotbal graţie existenţei acelui teren suficient de mare.
Din ambiţiile lor şi din dragostea pentru sport s-a dezvoltat încetul cu încetul o infrastructură sportivă, iar Braşovul a început să conteze la nivel naţional şi chiar internaţional.
Nu sunt de acord că în ziua de azi copiii fug de sport. Chiar aseară, plecând din cartier spre centru, am văzut cum un grup de băieţi legaseră leagănele de stâlpi pentru a-şi crea o poartă şi a juca fotbal pe zăpadă, printre bănci şi mesele de beton.
Curtea şcolii generale era încuiată.
Blogul de sub Tâmpa 