La săniuș

Azi mi-am dat seama, mai abrupt ca oricând, că lucrurile se schimbă. Spre rău, spre mai bine, se schimbă. N-aș vrea să zic că îmbătrânesc, pentru că încă posed un arsenal înzestrat cu acțiuni și atitudini care îmi enervează corpul și personalitățile multiple mai mult decât ar trebui.

Urcând pe dealul de lângă lac eram deopotrivă enervat de radio-ul dat prea tare la Pescăruș și de gardul aflat în capătul pârtiei improvizate al cărui scop nu-l găseam, dar pe care niște părinți sau copii sau părinți-copii l-au mutat suficient cât să aibă loc necesar pentru o oprire lină. Pescărușul ar putea fi ceva superb, sper să ajungă acolo.

Pe lacul înghețat nu era nimeni în afara gâștelor sălbatice. Probabil că nimeni nu era suficient de încrezător că lacul ar fi în starea optimă de îngheț. Ziua următoare am aflat că, până la urmă, cineva a vrut să afle răspunsul pentru toți ceilalți și a căzut prin gheață. Un Iisus al iernii, îți mulțumim.

Părinții se dădeau împreună pe săniuțe sau lopeți cu copiii – unii suficient de mici ca să-și amintească de asta ca prima lor vizită la săniuș.

Adolescenții au ales versantul mai abrupt al dealului, în timp ce de pe partea opusă un labrador și-a scos capul din zăpadă și puteam jura că-mi zâmbește.

De pe deal vezi cel mai cât s-a schimbat cartierul. În stânga domină silueta azilului de bătrâni – ca un memento al inevitabilului. Se mai vede și complexul de blocuri rămas nefinalizat din cauza crizei din perioada 2008-2010. Asta a salvat vederea spre Tâmpa. În rest macarele care ridică alte blocuri de locuințe. Residence, pardon.

Residence e și ghetoul ridicat în fosta Poiană Hesshaimer. Acolo era să mor într-o iarnă, când o săritură cu sania la trambulină n-a mers deloc cum trebuia. Acum mor puțin câte puțin mereu când văd aglomerarea de case numită Green Valley. Singură legătură cu numele e că sunt situate în fosta vale unde te puteai da cu sania și skia în același timp, ca să-ți faci încălzirea pentru Poiană.

Locatarii acelei distopii urbanistice vor spune că sunt doar nostalgic și invidios și că habar n-am cum e de fapt. Mizeria aia, ridicată prin 2004, ar trebui demolată și redat locul naturii.

Am continuat să tot urcăm prin pădure până ce am ajuns la drumul forestier – zonă de tranzit pentru derdelușul de la troiță și făcut îngeri în zăpadă. La troiță, în ambele sensuri, derdelușurile erau cucerite. Noi ne-am suit la casa de apă să bem un vin fiert și o bere, în ordinea astea și să ne minunăm de câinele cu zece plămâni care abia aștepta să plece cu stăpânul său într-o nouă cursă.

A fost o zi bună.