Bâta de baseball

Între canapea şi fotoliu am o bâtă de baseball. N-am călcat în viaţa mea pe un „ballpark” şi n-am văzut vreodată un meci cap-coadă. Am văzut însă ceva filme pe tema asta şi când eram mic aveam o dischetă cu baseball de care abuzam până începea să se vadă ecranul cu pureci şi să se-ncingă transformatorul. Aşadar, se poate spune că între mine şi baseball există o legătură emoţională. Bine, nu la nivelu’ ălora de ţin cartonaşele cu jucători ca pe icoane, dar, la naiba!, sunt printre cei care au scăpat două lacrimi la Field of Dreams.

Cum a ajuns bâta de baseball între canapea şi fotoliu mărturisesc cu toată sinceritatea că haba n-am. S-a întâmplat atât de demult încât parcă a venit deodată cu apartamentul. N-am lovit nici o minge cu ea, n-am plimbat-o prin portbagaje, doar o ţin acolo. Practic, e inutilă. Dacă un hoţ se rătăceşte prin apartamentul meu, lupta va fi destul de echilibrată. C-o doar n-o să vin din dormitor şi-o să-i zic „stai, lasă-mă mai întâi să iau bâta de baseball dintre canapea şi fotoliu”. Ar trebui să dorm cu un levier sub pernă.

Luni, însă, am folosit-o cât pentru toţi anii în care a stat doar ca rampă de aterizare pentru praf. Am avut o săptămână de rahat. Şi e abia joi. Sunt genul care crede în legături cosmice care-ţi dictează starea şi rahaturi din astea. Şi dacă universul vrea să-ţi f¤tă creierii, atunci o melodie live de-a lui Florin Salam urlată din nişte boxe gâjâite la 8 dimineaţa într-o zi de luni e the official soundtrack.

Primele „hauhauhau”-uri ale piesei mi-au penetrat subconştientul atât de violent încât noţiunile de timp şi spaţiu s-au dezaxat total. Credeam că-i duminică dimineaţă şi nişte idioţi se căsătoresc. „Dă-i în p¤la mea”, am mormăit întorcându-mă cu faţa la perete. „Dacă asta vor ei în ziua nunţii, fie”. Tropăitul şi bătăile din palme şi „hauzi! hauzi! hauzi!”-ul îmi împrăştiau cu tot mai multă insistenţă somnul. Devenisem aproape una cu peretele când, dintr-o dată, un ultim asalt al raţiunii aruncă în neant muzica şi nunta, luminându-mi fiinţa: „Azi e luni! Cine p¤la mea se căsătoreşte luni la 8 dimineaţa pe manele live!?”.

M-am dat la marginea patului, mi-am întins mâinile. M-am dus la fereastră  şi i-am văzut. Cinci sau şase puştani, 18-22 de ani, dansând în cerc şi bătând din palme pe live-ul lui Salam care răzbătea dintr-o rablă cu portiera şoferului deschisă. Cer de plumb, blocuri murdare şi şase maimuţe dansatoare. Ăsta-i unul din inelele infernului în care Dante n-a ajuns. Mie îmi place ziua de luni. Nu-s genul care se dă afectat că OMFG e iarăşi luni. Îmi plac zilele de luni şi-mi plac dimineţile. Fiinţele acelea groteşti care găsiseră o breşă spre lumea noastră călcau în picioare cu dansul lor tribal şi mestecau prin hăhăielile lor macabre două din chestiile cele mai dragi mie: zilele de luni şi dimineţile!

Şi atunci mi-am amintit că o am pe ea. M-am dus s-o iau dintre canapea şi fotoliu. Era acolo, aşteptându-mă. Am suflat praful de pe ea şi i-am adulmecat parfumul. Parfumul aşteptării care ia sfârşit. Parfumul profeţiei împlinite. Voiam s-o fac pulbere şi s-o respir de-a binelea. „Asta-i ziua”, i-am şoptit suav, în timp ce-o pipăiam gentil ca să mă reobişnuiesc cu fibra ei. Nu o mai ţinusem în palme din ziua în care am aşezat-o între canapea şi fotoliu.

„Heaaaa…” brz! Ceva se-ntâmplase. „Ce-i asta?”, am tresărit. Am săltat-o pe umăr şi-am pornit spre balcon pentru a observa mai bine viitorul teren de joacă. „Muzica” fusese oprită şi portiera rablei închisă. Cele şase explicaţii ale motivului pentru care extratereştrii evită contactul direct cu umanitatea se pierdeau în griul înconjurător. Nu erau beţi, nu erau fumaţi. Probabil doar iubeau zilele de luni şi dimineţile mai mult decât mine.

Am dat jos de pe umăr bâta de baseball care până atunci stătuse doar între canapea şi fotoliu, am privit-o şi i-am oferit acel zâmbet pe care-l ţinem doar pentru persoanele foarte speciale, de care ne desparţim la un moment dat şi nu ştim dacă le vom mai revedea vreodată.