Observ în anumite zone de pe net un curent care a pus proiectoarele pe silver lining-ul pandemiei. Cu redescoperiri, reconsiderații ale valorilor, re-re-re-uri din astea amplificate și saturate care, de fapt, ascund, teama de necunoscutul a ce va urma.
La naiba, poate chiar teama de ziua următoare sau de următoarea ieșire până la magazinul din apropiere.
Pentru cei încă sănătoși e într-adevăr un moment în care să punem în perspectivă niște lucruri. Trâmbițarea acestui fapt, în schimb, sună a ceva de genul „nu vreau să mor, promit că mă schimb dacă scap”.
Sau cel puțin așa mi se pare mie, poate delirez din cauza lipsei de interacțiune umană. Acum știi și tu ce fel de idei erau nevoiți să suporte prietenii mei săptămână de săptămână.
Ideea e că-i în regulă să-ți fie teamă. Asta nu înseamnă că ești vreun laș. Sunt sigur că medicilor care au rămas pe baricade le este teamă (ei ar trebui puși în prim-plan, nu dezertorii în minoritate lipsiți de coaie și onoare), sunt sigur că le este teamă și comercianților din supermarket-uri și magazine, transportatorilor, polițiștilor, militarilor, voluntarilor și tuturor celor care încă fac țara să meargă.
Sunt sigur că le este teamă și politicienilor, și sper să le fie teamă și după ce totul va fi bine și vor realiza că felul în care România a fost dirijată în ultimele decenii a primit like, share și favorite din partea tuturor dezastrelor posibile.
Teama e normală, dar nu are voie să ne incapaciteze.
Blogul de sub Tâmpa 